A trecut de mult. Nici nu mi-am dat seama când,dar a trecut.
N-ar trebui să-mi pun întrebări, n-ar trebui sa mai scriu
Mai știi măcar cine sunt? Mă îndoiesc că da. Te-ai gândit la mine vreodată, indiferent de context?
Începuturile sunt întotdeauna grozave, faci sa simți, sa râzi, să-ți dorești... Dar la final frangi inimi, și totuși o faci într-un mod bun.
Dacă nu erai tu, nu știam importanța asumării unui risc, nu as fi știut cum se mimează fericirea când ai dureri în inimă.
Se numește nostalgie, și scap de ea lăsând-o pe coală.
Rolul tău în povestea mea s-a încheiat.
A iubit doar copilul din tine.
Cu toate ca la început a fost pusă asupra mea o greutate imensă fără sa fiu întrebata dacă o accept, în final totul este bine, totul a trecut.
Am avut nevoie de câteva luni ca să-mi dau seama ca adevărata greutate pe care o căram, era dragostea ta.
Finalul a fost un lucru necesar, pentru ca doar asa am putut sa vad limpede, dincolo de tine și de planurile tale.
Am reușit sa ma uit în oglindă și sa ma vad pe mine.
Uitasem sa fiu eu, fără tine.
Iar daca te întrebi cumva ce mai fac, află că reinvăț să zbor.
Dacă m-ai întâlni întâmplător, într-o seară de octombrie, m-ai opri sa ma întrebi ce mai fac?
Dacă m-ai întâlni astăzi, probabil ca nu m-ai recunoaște.
Dacă.....
Dar urmele pașilor tăi au dispărut.