Ea, durerea,nu a disparut niciodata.
Sa zicem doar ca am invatat sa traiesc cu ea si sa o accept in viata mea.
Multa durere bagata sub preș si două femei care incercau cu rasputeri sa ma tina pe linia cea dreapta, pentru ca recunosc, nu stiam in ce directie sa ma indrept.
Imi doream sa ma vindec si imi doream sa traiesc.
Am inceput sa imi dau seama ca tot ce ascundeam sub preș incepea sa iasa afara si sa imi afecteze viata de zi cu zi.
In toti acesti ani am invatat ca am ‘aripi’, le-am vazut, le-am folosit, am zburat, dar am si cazut.
Am invatat ca e ok sa cazi, sa te doara, ca lucruri care nu tin de noi nu le putem schimba.
Daca e ceva ce pot schimba sunt eu si actiunile pe care eu le fac.
Îmi aduc aminte cât de tare mă enerva când eram mica . Nu-i înțelegeam deciziile, nu-i ascultam vorbele..
Erau momente la care țineam foarte mult. Încă mai țin, dar cumva parcă țin degeaba.
m-am resemnat. Îmi ziceam: „Asta e viața, oamenii mai și mor. Important este să trecem cu bine peste astfel de momente pentru că, în final, nu ne avem decât pe noi înșine. Nu are rost să intri în depresie! Adoptă o atitudine matură și gata.”
Pe dracu!
Când a murit tata, monologul ăla nu a mai funcționat.
Aveam în cap numai cuvinte de sictir și durere, cuvinte ce nu pot fi reproduse aici.
Cum era astăzi dacă erai aici?
Aveai 51 de ani
Ne plângeam împreună de căldura insuportabilă
Continuai să mă alinți cum doar tu știai
Erai mândru de mine
Te bucurai pentru realizările mele
Ma " împingeai de la spate " să-mi continui visul
M-ai fi ajutat sa iau cele mai bune decizii!
Ne-am fi distrat mai tare ca niciodată!
Am fi cântat împreună
Erai în culmea fericirii ca vei deveni bunic.
Cântă în cer, ursule!
